Zâmbetul Spermatozoidulului!

Profesoara mea de literatură zice că : ” Fiece din noi e deja un mare spermatozoid câştigător, care în timpul procreării a reuşit să-i învingă pe alţi, în număr de milioane, spermatozoizi. Fiecare din noi e maximum ce putea fi adică cel mai bun!”

Toţi avem alură de câştigător şi toţi putem reuşi dacă ne păstrăm aceeaşi vitalitate din perioada pre-gestaţie. Nu există mediocritate, sau există însă pentru fiecare există un punct de maxim şi un punct de minim. Pentru cineva o înfrângere e echivalent cu o victorie a altuia.

Asa e viaţa – ne învaţă. Deseori se întîmplă să dorim a fi la înălţime, ştiind că cu un simplu pas ai putea pune punct la tot şi toate. Punct ţie şi …la fel vei sfârşi înainte de a raţionaliza şi înţelege că chiar ai pus un punct. Deseori se întâmplă să ne ciocnim cu situaţii. Să punem o dată punct, să punem a doua oară punct, a treia…şi ceea ce credeam că am sfârşit de trei ori se dovedeşte a fi : Trei puncte şi din nou începutul ce ar duce spre eventuale alte trei puncte.

Dar să nu uităm că suntem învingători!

Simt că pe măsură ce vrem ca totul să fie bine, totul fuge pe altă pistă, ba mai mult, vine şi în contrasens..izbindu-ne.

Mai rău chiar atunci când credem că trecem linia de sosire, nu primul, nu ultimul.  Pe poziţia ce o vrem, şi atunci apare ceva care să ne arate că de fapt linia e dincolo de start.

Mereu ceea ce s-a aplanat se transformă în altceva, oferindu-ţi o dificilă joacă de-a surprizele, surprizele, pentru ca tu să dansezi pentru ele, şi totuşi suntem învingători căci prin dans ne îndeplinim un vis.

Ştim că dansăm pentru public, aşa cum spermatozoizii se luptă pentru ovul. O colonizare a clipei pentru o gestionare a celei ce va veni.

Mereu când crezi că ai ieşit din labirint realizezi că însuşi eşti labirintul iar încercarea de a ieşi e pur metaforică pentru că nu ştim ce e dincolo de labirint. Avem o concepţie vagă a ceva, ceva ce vor toţi şi toţi o plâng că nu o au, şi cât de nenorocoşi sunt.

Avem o viaţă şi deja suntem învingători!

Cel mai perfid model de a ne purta corona de învingători este să zicem că las”că va veni şi vremea mea când din învingător voi deveni triumfător, şi în acest fel ne pierdem coroana, căci timpul ne depăşeşte în cursa pre-esenţei.

Oare cum zâmbeşte un spermatozoid când ceilalţi îi văd coada ? Oare cum se simte un spermatozoid venind al doilea la finiş ? Şi deci fără victoria primară a unui singur individ din mulţime nu am fi ceea ce suntem astăzi. E ciudat cum în perioada aia, unul avea forţă însă după ce creştem şi ne umflăm de grandoare de învingător , plîngem că doar o singură voce nu poate fi auzită din muţime. Iar dacă ne gândim mai profund, au fost o muţime de acei asemeni nouă ce nu au avut sanşa unei curse prin spermiducte cu şanse egale, ori find striviţi în prezervativ ori fiind alungaţi în gol.

Aşa se întîmplă şi cu învingătorii de azi, ori ne stopează ceva, şi ne transformă în ceva ce trebuie curăţit şi aruncat sau terminăm nicicând atingând ceea ce e dincolo de tunelul vieţii.

Depinde de noroc poate, depinde de perioadă sau de locul în care suntem produşi, depinde poate, dar în goana nebună depinde de noi. Dacă ne plângem şi ne ponegrim soarta, prezervativul sau golul ar fi putut fi maximul nostru existenţial.

Ar mai fi o pistă unde învingădor devine învins însă în acea cursă se întâlnesc două armate fără întenţia vreunei lupte, se întâlnesc realizând că au fost înselaţi de fabrică. La început suntem practic identici, depinde unde intrăm şi depinde dacă intrăm pentru a fi ceea ce suntem.

Cu mult optimism, cu multă căldură, să le urăm ca spermatozoizii zâmbăreţi ce vor ajunge triumfători să fie în noi.

În fiece din noi se ascunde un spermatozoid, ce a zâmbit o dată.

Aşa că zâmbiţi, o puteţi face deşi în urmă avem-o coadă!