Skip to content

Irina Bruma

Ianuarie 30, 2012

Iaca sunt trei ani de când Irina a început să fie parte din drumul meu, și eu din drumul ei. Desigur că fiecare merge pe banda sa, dar atunci când ne mai vedem pe la semafoare drumul se unește și e doar unul.

Eu o bucată mare de timp eram mândru că am inspirat-o pe Irina să-și facă blog. Blogul ei era foarte dulce, cu momentele de neuitat, multe cântece care și azi stau în playlist (prima dată am auzit Morcheeba de la ea). Irka2stardust. În iunie 2009, Irina a câștigat Blogostart-ul, cu un text care pătrunde până la oase. Uneori aș vrea să-l recitesc.

Irina a scris versuri și pentru formația 4,5, unde LicuriShi a cântat. La fel cât am fost în Polonia, Irina m-a dus la rock concert, și acolo m-am îndrăgostit de Crippled Black Phoenix. Ei ne-au promis că vor veni în Moldova, dar nu prea cred. Irina mi-i tare dragă și mereu îmi va fi pentru că cum zice James Blunt – we shared a moment that will last till the end.

Mai multe nu zic nimic, dar vă las să citiți primul articol al Irinei postat pe blogul ei. Eu l-am păstrat și încă îl păstrez așa cum mi-a fost transmis în Ianuarie 2009.

Debutul Irinei pe WordPress. 

E primul meu articol şi… nicidecum nu mă puteam decide în privinţa temei pe care să o abordez. Din start am dat dovadă de o fatală lipsă de inspiraţie, iar mai apoi nu puteam da prioritate niciuneia din temele ce îmi acostau mintea (care, sărmănica, de altfel, şi aşa mai era să cedeze din cauza presiunilor mele în insistenţa de a rezolva, în nenumărate rânduri, nişte probleme de geometrie analitică…)

În cele din urmă, am decis să… let it flow (vorba unui bun prieten)… După ce am recitit rândurile care vor urma în curând, mi-am dat seama că voi vorbi despre… mine. Şi nu pentru că mă iubesc atât de mult şi sunt îndrăgostită de insolita-mi personalitate (teze ce sunt, indubitabil, extrem de înşelătoare), ci din simpla-mi dorinţă de a fi înţeleasă ulterior, în articolele ce vor urma…

Oh, well, ce să spun? În ultimul timp observ la mine uimitorul fenomen de dublare a personalităţii: primul meu instinct, instinctul primordial, cel pe care-l ştiu de când am inceput a mă inţelege (cel puţin, de când am avut intenţia de a mă inţelege), exprimat prin viziunile mele optimiste, romantice, chiar aş spune, şi cel de-al doilea, o natură de-a mea…nenaturală (oricât de bizar n-ar suna) – viziunile mele exprimate prin noţiuni defetiste.

Am început prin a mă întreba de unde în mine atâta amar de dorinţă de a combate orice idee aud şi de unde atâta incertitudine legată de ziua de mâine…

Optimismul îl ştiu – e un sentiment fratern – mi-e cunoscut, mi se trage din adânc de mădulare, mi-e impregnat in codul genetic şi-mi curge alături de iluzii, prin sânge.

Pe când repulsia asta faţă de orice luciri de speranţă-n viitor mi-e improprie şi mă simt de parc-aş purta o haină străină, dar care, împotriva faptului că uneori mi-e strâmbă, iar alteori mi-e mare-n umeri şi-mi cam cade de pe şolduri, îmi place.

Îmi place nu ştiu de ce. Posibil, e pentru că-mi provoacă senzaţia că joc un rol străin… pe care nici nu-l ştiu! Ar fi de parcă cuvintele ies singure de la sine, fără a fi controlate de minte sau de gură… şi rolul acesta este o perpetuă surpriză: pe secundă ce trece aflu singură de la mine idei pe care nici nu le-am gândit!

Şi deseori aceste gânduri sunt total contrare principiilor mele, concepţiilor care mi s-au depozitat demult în minte şi pe care le credeam veridice, doar ele în stare să reflecte adevărul gândurilor mele.

Fenomenul acesta de vocalizare necontrolată a unor cuvinte a căror sens îl înţeleg numai după ce le aud, înşirate şi suspendând în aer ca nişte picături de ploaie imortalizate pentru o secundă, exact atât, încât să fie deajuns eu să le văd (aud) şi să reuşesc a le prinde semnificaţia… păi iată: acest fenomen naşte în mine senzaţii de o extremă ambiguitate:
– dintr-o parte, mă simt în dezavantaj, fiind nevoită să intru în miezul propriului argument fără a-l fi cunoscut vreodată…
– da, în acelaşi timp, nu simt niciun fel de responsabilitate pentru cele spuse, iar această detaşare îmi permite să fiu liberă şi deplasată de la focarul conflictului, oferindu-mi o viziune a problemei dinafară.

Nu ştiu care din aceste stări prevalează – consternarea sau nonşalanţa – dar cert este faptul că personalitatea mea iarăşi bifurcă.

Uneori, mi se pare extrem de amuzant să particip la această polarizare între două identităţi dihotomice ale personalităţii mele doar ca simplu martor ocular al celor ce se-ntâmplă, fără a interveni cumva în manifestarea acestor naturi, luând partea vreuneia din ele.

Iată de ce mi-am permis un astfel de debut pe wordpress.com.

Eu tare mă mândresc că faci parte din Familia mea 27 și că mi-ai făcut cunoștință mai bună cu Snails și terapiile de muzică bună. Îmbrățișări și picioare goale în apă de lac.

Și acum un pic de remember the old days:

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. Ianuarie 31, 2012 00:46

    Fain articolul, bine ai venit in comunitatea wordpress.

Butterfly sharing is caring

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: