Skip to content

[Must See List] Pinchuk Art Centre!

Iunie 30, 2011

Am văzut foarte multe locuri în Kiev, unele m-au impresionat altele nu, dar mereu când mă duc la Pinchuck Art Centre, ies cu un fel de motivație, inspirație și un Wow tare mare.

Și când mă gândesc că am descoperit insula asta de Modern Art în Estul Europei, pur întâmplător, mă gândesc că creativul la creativ trage. Apoi cel mai interesant e că intrarea e gratis, eu ca să văd expozițiile aș și plăti, dar nu-i pe asta, asta reconfirmă și sloganul de la Papergirl: Arta de a dărui artă.

Și cei de la Pinchuk chiar fac asta, și o fac cu brio, și mereu știu cum să surprindă publicul. Îmi place că de fiece dată când mă duc trebuie să stau vreo jumate de oră în rând, asta nu face decât să aplifice dorința și respectul.

Aici puteți găsi ultimul număr al newletterului Pinchuk, pagina de Facebook și pagina oficială: http://pinchukartcentre.org/en/ (sursa pozelor)

Colecțiile se schimbă cam o dată la vreo 4 luni, și nu lucrează în ziua de Luni, asta așa ca să știți. Și credeți-mă că e un MUST see dacă te duci în Kiev. Centrul e în capătul străzii Khreshtik vizavi de Besarabskii Rânok, nu poți să nu-l găsești mai ales dacă rându e mare.

Dacă ar fi să-l plasez în top locuri Modern Art în care am fost, l-aș pune în același rând cu MoMA din New York și Guggenheim Museum.

Colecția Your Emotional Future (21 Mai – 2 Octombrie)

Eu nu prea știu autorii de Modern Art, și mereu trebuie să citesc toate plăcile în care se scrie numele lucrării și autorul, totuși aceasta a fost prima expoziție, când intru într-o sală, văd multe floricele colorate, și am putut spune: Iauti acesta e Takashi Murakami! Asta de la expoziția pe care am văzut-o toamna trecută.

Top 3 lucrări geniale!

1. De la intrare parcă e o saună, intri și acolo e un fel de ceață foarte densă roșie, și vezi persoanele de lângă tine doar când sunt la vreo 10 cm de tine, în rest nu vezi nici podul, nici pereții, nici podeaua și e de parcă ai intra la tine în gând sau într-un curcubeu colorat.

Și când mergi neștiind unde te îndrepți intri dintr-o culoare în alta a curcubeului, de parcă ți-ai schimba și viziunea și gândurile și atitudinea, și te plimbi la propriu prin culori, și e așa un sentiment de liniște, inexplicabil.

Pe aici m-am plimbat vreo 15 minute, apoi a doua oară vreo 10, îi înveți să te coordonezi în culoare și în neștire și să ai încredere în frame-ul care te înconjoară.

2. Nu știu dacă am mai văzut o lucrare care nu ar avea valoare dacă în jur nu ar fi alți oameni care să te învețe și să te facă să o vezi. Așa intru într-o cameră cu pereți albi și lumină galbenă, mă uit în jur, parcă nimic special, mă uit pe podea nu-i apă. Apoi când deodată au intrat alți 5 oameni și eu am înțeles.

Vedeai totul în jur ca în setările de la aparatul de fotografiat, la fel și pe tine, și în ceea ce ești îmbrăcat, cred că puțini care se duc să privească ceva artă se uită în primul rând la sine.

Așa în prima cameră vedeai totul în Sepia, intrat în a doua și totul deja era Alb-Negru, iar în a treia Cyane. Și privind ochii oamenilor, și fetele realizezi cât de mult suntem noi dependenți de ochii noștri la felul cum privim lumea, și pentru fiecare e diferit.

3. Intri într-o cameră întunecată, și pe partea dreapta sunt vreo 7-8 mini-fântâni arteziene, parcă nimcic special, dar lumina nu ar clipi de parcă e un film vechi și se schimbă cadru și pelicula, așa încât percepția ne este dilatată li nu mai privim fântâni arteziene într-o cameră neagră.

Ci un film alb negru cu fântâni arteziene, poți să te așezi jos și să le privești la nesfârșit cum fiece strop de apă parcă este surprins într-o fotografie, trăiești fotografii ce nu se vor repeta niciodată și totuși care se mișcă așa încât dacă te-ai apropia nu ai ști ce vei atinge apa sau fotografia.

Desigur că și celelalte lucrări te fac să percepi alte lucruri și să te gândești la altceva, dar pe acelea nu vi le descriu, trebuie să le vedeți voi.

Future Generation Art Prize. Takashi Murakami (30.10.2010 – 06.01.2011)

Totuși ce mi-a părut amuzant, e că ajung la etajul 3 al expoziției de la Pinchuk și acolo sunt oglinzi, curcubee în oglinzi, tot frumos, alb, și mi se întâmplă un moment a la filmul A sto gavareat mushiny. Acolo o ață și pe ață scrie: Toilet temporaly is not working. Și tu te gândești, asta el nu lucrează sau asta e o operă de artă și cauți pe perete să vezi cine e autorul.

Apoi la etajul 4 intru și ma uit în partea stângă un harbuz tăiat pătrat într-o cameră mai întunecoasă. Eu uitându-mă la harbuz merg mai departe și când paznicul mă ține. Eu ciudat mă uit la el, iar el îmi spune să mă uit sub picioare. Când colo niște apă vărsată ce era la fel o operă.

La expoziție era și lucrarea unui român, Mircea Nicolae, care avea un filmuleț despre kioskuri, despre evoluția lor în România. Făcând o paralelă și cu comunismul, viața de prin 1940 până în zilele noastre și implicarea personală în toate chestiile astea. Destul de educativ, cel puțin pentru mine.

La etajul 2, o expoziție a lu Cai Fei, era prezentată viața avatarelor și foarte multă filosofie a lor. Despre faptul că copii avatari nu cresc. Că avatarii când nu sunt folosiți de oameni aceștia practic nu fac nimic, dar nici corp nu au. Pe de o parte asta e o protecție împotriva durerii, pe de altă parte o absența a propriului eu.  Iar diferite ecrane erau plasate în perete, la care puteai să te uiți prin găurile peretelui.

La etajul 4. Erau multe scanduri albastre și de dansele aninată o hartie colorată ruptă. Asta a fost cel mai non sense lucrare, dar și mi-a plăcut mult. Nu știu de ce.

Apoi era o lucrare cu multe moriști pe care era conjugat verbul a iubi la toate persoanele în germană. Pe fiecare elice era scris o persoană și elicele erau de diferite mărimi și toate se roteau cu viteze diferite. Iar cea pe care era scris, eu mă iubesc era cea mai mică dar se învârtea cea mai tare. Poate era aluzie la energie și motivație proprie, nu știu. Așa e modern art-ul fiecare o vede cum vrea, cum știe și cum poate.

În altă încăpere era un never-ending film. Care avea aceleași imagini și același text doar că textul era pus în diferite contexte la fel și imaginea se schimba cu locul. Și privindul reconstuiai un fir logic care era prins de fiecare diferit din momentul în care înceapeai să privești filmul.

Un alt ecran arăta în majoritate ceva alb cu  sunet foarte greu perceput. Dar suspansul cu care te ținea tu neștiind ce urmează și dacă să stai sau să mergi mai departe prin expoziție dădea un aer aparte filmului.

Într-o sală erau și versuri. Iată câteva care mi-au plăcut. De Keren Cytter.

I want to have compassion

For all the people i despite

I want to say i have regression

And laugh inside for i just lied.

I want to know all names of stations

Although you know I stopped in none

To be above what is called obsesion

or run the rabbit hole of fun.

După expoziție rămâi cu un sentiment de mulțumire și chiar atunci când ești acolo uiti că ești în Kiev, și îți imaginezi că atunci când ieși, vei călca pe Broadway.

Nu știu ce înseamnă arta pentru voi, dar chiar te face să gândești afară din corobșică, de aceea mie așa tare îmi place chiar dacă uneori pare nonsens!

Aștept impresiile voastre!

2 comentarii leave one →
  1. Iunie 30, 2011 12:10

    *drooling* vreu vreu vreeeeeeu!!!! :weep:

    • Iunie 30, 2011 12:15

      You want a really emotional future?

Butterfly sharing is caring

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: