Skip to content

La inaltimea celor 103 etaje: Chicago, Illinois

Ianuarie 26, 2010

Unii spun ca cel mai greu e sa incepi ceva, altii sa termini, dar daca acolo unde incepe se termina sau unde se termina incepe, atunci greul se ascunde undeva la mijloc? Planificat calatoria asta de la sfarsitul lui octombrie, mai mult ca atat e prima mea tentativa de a decide si a face planuri de calatorie, mai naiv, mai visator, mai practic, dar Planuri. Si atunci cand planifici tu pentru 4, e si normal sa iti faci griji ca ceilalti iti vor sari in cap daca ceva se intampla ne la locul lor. E ciudata chestia asta ca mereu vinovatul e cel ce are curajul sa-si asume o oarecare responsabilitate, dar cui ii pasa, eu voiam sa calatoresc, sa vad, sa fiu eu si sa decid pentru mine.

Dupa Craciunul din timp petrecut cu Host Family, era toti in autobuz, si eu plecand intr-o aventura. Asa o vedeam si o atare atitudine mi-am si luat fata de calatorie si orice s-ar fi intamplatar fi trecut la categoria: De spus la altii.

In autobuz am petrecut doar vreo 10 ore. In fine eram ajunsi in Chicago. In geanta aveam indicatiile cum sa ajung la Hostel, si faceam glume ca plecam in cautare de comoara la ora 4.30 dimineata. Cum ne-ar fi descris mama: „Patru habaushi s-o pornit pe achipuite intr-un oras mai mare decat tat ce au vazut in Moldova sau tarile lor”

Jamaica

Si cum daca era de presupus vremea peripetiilor, atunci prima ne-a sarit de dupa col de cum am facut primul pas din gara de autobuze. Zara tot urla ca asta e cel mai periculos oras din America, fraza pe care avea s-o aud de fiece data cand ajungeam undeva. De ce pornirea asta negativa ai ei, nu stiu, dar stiu ca nu mai vreau in nici o calatorie cu dansa.

Doar iesim si un negru cu Parul a la Bob Marley, cu caciula foate atragatoare, acum ma gandesc la expresia aia a noastra: „Vine iarna, n-ai cashiula, Cum o sa ajiunji tu in Chicago…<cenzurat>”. Si eu cu caietul cu directii, si el ma intreaba unde imi trebuie si daca imi trebuie un taxi. Eu din start, zic ca nu-mi trebuie taxi si ii zic strada de unde treb sa luam autobuzu, el, nu stiu o mai facut chestii de astea, presupun ca da,  inceput sa mearga in directia aia si ne indemna sa mergem dupa dansa. Un pic am ezitat, si cand am vazut ca deja alti negri mai suspiciosi ma intrebau ce vreau, unde-mi trebuie, decisei ca din multe rele, s-o aleg pe reaua ce mai mica, parerea mea.

Alta solutie nu prea imi venea in cap, sa o fi luat in alta directie decat el?, unde ajungeam, ne rataceam la naiba. Asa ca am decis sa-l urmez, si ceilalti m-au urmat pe mine, cu privirea ca ei ar fi procedat mai bine. In timp ce mergeam, facutam un deal cu dansul, el ne ducea pana unde ne trebuia noua, iar noi ii dam 4$, cate 1$ de caciula.

L-am urmat, el ne-a dus la metrou, desi in instructiunile mele scria ca ne trebuie autobuz. In timp ce eram in metro, ma gandeam ca el poate ne duce la drujoshi lui si in rusa, desi ne temeam, glumeam pe tema asta, zicand ca deja stim cine va fi primu violat. El se uita indelung la Zara. Ca sa mai treaca din tensiune, vorbeam cu el si ii insiram brasoave, unde ne ducem ne asteapta cunoscuti si trali vali, ca sa dam de inteles ca ne va cauta cineva daca disparem. El ne-a zis ca el e din Jamaica si ca e in USA de vreo 4 luni.

Cu brio am iesit din metro, il urmam, pe strada nici urma de om, asta nu facea decat sa creasca din tensiune. Intalneam din cand in cand cate un boschetar, pe care ii banuiam ca ii sunt complici de-ai lui. Ma uitam la numele strazilor, in caz de ceva sa am un punct de reper, ca tot ceea ce stiam e ca a aflu in Chicago, si gata.

Ajungem noi la un Hostel, dar nici adresa nici nimic nu coincidea cu directiile mele, intratam acolo si intrebat, si o doamna de acolo ne-a zis ca nu asta e hostelu si ne-a dat indicatii cum sa ajungem la celalalt. Pentru ca nu si-a onorat promisiunea, el o zis ca ne duce pan acolo. Sincer, eu imi doream cat mai repede sa dispara, ca bataile inimii ajungesera la un ritm nebun si nici frigul de afara nu-l simteam. Presupun ca era adrenalina. In timp ce asteptam autobuzul care nu mai venea, si el tot incerca sa ne propuna sa ne ducem iar cu metroul ca el stie unde i-am zis ca mai bine cu autobuzul. In timp ce asteptam, iata si doamna aia de la Hostelul precedent, am simtit un fel de usurare cand am vazut-o.

A venit si autobuzu, urcatam in el. Iar cea mai mare dorinta a mea e sa ajungem la Hostel, intregi si neviolati. Am coborat unde doamna ne-a aratat, eu i-am intins 4$ si i-am zis ca de aici ne descurcam. Cand l-am vazut ca se urca in alt autobuz, ma simteam cel mai fericit, si de aici s-o nascut pricolul intern : Jamaica.

Hostelul Getaway

Daca ma voi mai duce vreodata in Chicago tot la Hostelul asta o sa dau. Pe mine m-a satisfacut din plin, cum se zice la noi: „Ieftin, bun si mult in kila”. Noaptea a costat 21$ inclusiv taxe, deservirea foarte buna, securitatea foarte buna, camera safisfacatoare de dormit acolo, eu mofturi nu aveam de gand sa fac, iar jos puteam sa beau ceai, sa stau pe net si sa joc pool, ce imi mai puteam dori eu?

De aici se incepe telenovela: „Convetuirea cu o armeanca la ciclu”. Dupa primele 3 ore de acolo, deja iesise concluzia ei ca niciodata n-o sa se casatoreasca ca nu vrea sa traiasca cu un barbat. Apoi, pentru ca ea nu prea si-a monitorizat banii, a inceput calatoria cu 300$ in buzunar luand decizia ca toti trebuie sa urmam programul ei, si pentru ca nu am facut-o ea a facut concerte. Insa cum zicea Lolita: „Pashliu ieo na…nebo na zviozdociki”.

Celor care se duc in Chicago pentru un timp mai lung de 3 zile recomand sa-si cumpere citypass, ca sincer e economie de vreo 30$, si in plus avand un traseu e ceva mai usor a-ti planifica timpul.

Ce e bine ca la Hostelul asta poti lua harta orasului gratis, inclusiv cea a metrourilor, si apoi daca te duci pentru mai multe zile, recomand de luat abonament, pentru a nu-ti face griji sa ai maruntis in buzunar si sa te gandesti ce transport sa iai fara a lua prea multe, insa cum esti prima data intr-un oras sansele sa iai ceea ce nu trebuie sunt foarte mari, asa ca nu ezitati si luati abonament.

Metroul e foarte usor sa-l intelegi ce si cum functioneaza, iar daca stii metrourile, practic te poti plimba tot downtown-ul fara sa-ti faci griji. Permisul pentru 7 zile costa 21$, si cum noi am stat 5 zile am facut  economie de vreo 20$ cu abonamentul.

Ziua 1: Sears Tower si Millenium Park noaptea

Inainte sa ne avantam spre downtown, am cam vizitat imprejurimile hostelului, si gasitam un fel de muzeu interesant si gratis Elk Memorial, sau ceva de genul asta. Si facutam poze. Apoi am gasit o Biserica Ortodoxa, dar care in pacate era inchisa. Apoi a inceput explorarea a ceea ce am numit pentru cateva zile – Casa.

Desi initial am decis sa ne ducem deodata la Millenium Park, dar pentru ca am incurcat metrorile, in loc sa luam Red Line, am luat Brown. Catastrofa nu a fost, pentru ca am inteles sistemul si a fost usor sa ne localizam in spatiu, si pentru ca iesisem chiar langa Sears Tower, acum el se numeste altfel, iar unde te urci e Skydeck, am decis sa ne ducem acolo.

Primul zgaraie-nori vazut de aproape, Chicago de asemenea e un oras al susului. Daca privesti la nivelul strazii, pare nu a fi nimic palpitant, dar daca privesti in sus iti pare ca cerul vine spre tine, caci ai senzatia ca el deja se termina iar cladirile nu contenesc sa creasca. Ametesti doar privind in sus, si crezi ca daca sari de sus, niciodata nu vei atinge pamantul.

Asa am urcat 103 etaje, cu ascensorul, dar daca sincer nu stiu daca era optiunea pe scari, eu cred ca as fi incercat-o. Si am urcat intr-un minut, eu incercam sa ma gandesc cu ce viteza urcam, cred ca am depasit viteza regulamentara, asa ca Dear Irex, sorry pentru depasirea vitezei.

Sus din pacate era ceata, ceea ce nu ne-a stricat panorama orasului, dar presupun ca pozele aveau sa fie mult mai frumoase. Recomand Skydeck-ul cu cea mai mare placere, mai ales pentru balcoanele lor transparente. Sincer esti acolo, pe sticla, privesti in jos si abia vezi masinile miscandu-se si la tot ce te poti gandi e ca, acus-acus balconul o va lua razna si va demonstra legile gravitatiei. Dar chiar si cu frica asta, te duci acolo, ba chiar si sari, pentru ca in momentul ala, chiar nu-ti pasa daca o va lua in jos, si atunci cand esti pregatit pentru ceva, ironia e ca nu se intampla.

Am fost, ne-am fotografiat si am coborat. Dupa asta mie mi s-o facut foame, eu am ales un restaurant koreean, si asa a inceput re-indragostirea mea cu mancarea chinezeasca si koreeana. Practic 60% din tot ce am mancat in calatorie a fost mancare de aceasta. O denumire ce mi sa intiparit in minte a fost Kimci – un fel de varza murata-marinata cu condimente, super buna iar insotita de fried rice si pui ciopartit si prajit (poate fi si caine, cui ii pasa e foarte gustos). Restaurantul se afla pe Jackson Street. Dar un local pentru mancare chinezeasca mult mai super e Panda express, 3 strazi mai la vale de Jelly Beanu din Millenium Park. Mananci pe saturate cu 7$.

Ceilalti s-au dus la un restaurat Mexican de alaturi, eu dupa denumire nu am vrut sa mananc acolo – La Cocina. De fapt au comandat ceva nimicuri si au mancat hamburgheri facuti inca in Beatrice, sincer pentru mine erau foarte de suspiciosi asa ca nu m-am atins de ei.

Dupa papa, se poate si un somn, dar am decis sa ne ducem in Millenium Park. Muama ce frumos e seara acolo, sa te plimbi, vezi panorama orasului, luna, atmosfera super faina, jocul de lumini, ce mi-as fi dorit sa fiu un indragostit in Orasul Vanturilor. Insa care e faza, am mai vrut sa ne ducem si la Navy Pier ca Victor (alt Ugrad), mi l-o recomandat, dar Zara  inceput sa faca galagie ca e frig afara, eu dimineata ii spusesem sa se imbrace mai gros si sa lase fusta acasa, dar crezi ca m-a ascultat. Mi-a replicat ca nu ii sunt mama ei ca sa asculte de mine. Asa ca eu m-am pornit enervat sa-i duc acasa, si ei ma intreaba „Kuda Idiom?”, eu le strig :”Doma„. Asa incat au avut cu ce a ma lua peste picior, insa cui ii pasa de limba rusa vorbita corect, corect, asta e cum ai cauta nod in papura.

Ziua 2: Millenium Park ziua si Shedd Aquarium

Pentru ca nu prea ni s-au primit pozele seara, si pentru ca nici noi nu ne puteam seta aparatele, am decis sa venim a doua zi si sa vedem si ziua Jelly Beanu. Ningea usor, iar Jelly Beanu era acoperit cu un strat subtire de zapada, super frumos, multi ne-au zis ca asa ceva nu vezi in fiece zi. Asa ca dupa o sesiune fotografica lunguta, am decis sa ne incalzim intr-o cafenea de peste drum, care a devenit ulterior cel mai placut loc al meu din Chicago – Caribou Cafe. Atmosfera placuta si relaxanta, muzica buna si cafea, parerea mea, mai buna ca la starbucks. Latte-ul meu cu caramela si inca cu ceva, e incomparabil cu orice am baut la Starbucks. De atunci in fiece zi dam pe acolo, si deservirea e placuta, asa ca asta e un loc care trebuie de vizitat daca esti in Chicago.

Dupa o relaxare foarte cafelata, ne-am pornit spre Shedd Aquarium, despre care am auzit recenzii foarte buna, dar daca sincer m-a cam dezamagit. Zoo-ul din Omaha, parerea mea e ca e mai bun. Ceea ce a fost memorabil acolo, a fost cinematograful 4D, si inca acum simt impunsatura din spinare, care foarte si foarte sincer m-a luat prin surprindere, efectele super intrigante, asa ca mai vreau. Dar Aquariul in sine, multi – multi pesti, prea multi. Asa incat deja tii totuna daca vezi Ryba Cloun care nu zice anecdoate, sau Piranha, sau rechini. Balenele nu erau, delfinii parca adormiti. Sectiunea cu pinguini, lumina stinsa, asa incat mai mult obositor decat palpitant.

Ziua 3: Adler Planetarium si Hancock Observatory

Azi lu Zara i s-o sculat sa se duca singurica prin Chicago, si desi am intrebat-o de vreo 5 ori daca e sigura de decizia ei. Ea replicandu-mi ca nu e mica si stie sa-si poarte de grija. Ca apoi seara sa-mi zica ca un prieten adevarat nu ar fi lasat-o sa se duca singura.

Noi ne-am dus la Adler Planetarium. Sincer ne-am distrat de minune, poze multe, locuri funny, intamplari funny. Asa ca foarte recomand Planetariul, e u loc unde ai m-ai multe ce face decat in Shedd. Apoi am decis ca daca am vazut concurenta lui Hancock Tower – Sears, de ce sa nu ne ducem si la Hancock, desi doar pan la etajul 93 sau 94. Am luat pachetul Stars & Sun, adica poti intra cu acelasi bilet de 2 ori, seara si dimineata. Acolo, o fata care vindea cafea Lavanzza, vazand insigna mea cu Limba Romana, ne-a facut cinste cu cate o cafea. Foarte frumos din partea ei, stia chiar si capitala Moldovei. Nasc si la America oameni, cum s-ar zice.

Dupa ce am ajuns la Hostel, Zara era acolo cu o falca in cer si una in pamant ca cheia era la mine, ca cica ne astepta de 3 ore, de ce asa greu, ca ei nu stiu ce i s-a intamplat azi, ca doi tipi s-au dat la dansa ca ea nu stiam cum sa ajunga la hostel, si ca i-o trebuit vreo 2 ore sa inteleaga cum sa ajunga. Urasc cand eu spun, daca ne ducem sa exploram orasul, scoteti-va naibii castile din urechi si holbati ochii la ceea ce se intampla in jurul vostru, ca apoi sa nu mi va plangeti ca nu stiti cum sa ajungeti din punctul A in punctul B. Nu vreau sa par nesimtit, dar cum zice mama „Daca nu-i cap, vai de picioare!„. Si nu aveam acum sa-i zic „Saracutza Zara, vai ce ti s-o intamplat, sarmanica”. Dar totusi am decis, sa-i dau biletul meu de a doua zi pentru Hancock, iar eu sa ma duc singur, sa-mi caut un restaurant chinezesc si sa mananc, asa am gasit Panda Express, si ea in seara ai o spus ca nu se mai duce nicaieri singurica.

Ziua 4. Ajunul Craciunului. Field Museum si Navy Pier

Zis si facut, eu m-am dus sa-mi caut restaurantul, ei s-au dus la Hancock. Faza interesanta ca imi pusesem mobilul sa se incarce si l-am uitat la hostel. Ne-am inteles sa neintalnim la ora 14.00 la Caribou Cafe, ca eu sigur voi fi acolo. La 14.03, la Caribou au venit doar Anora si Armani, si de ce nu eram surprins? Mi-au zis ca Zara a spus ca ea va fi la Hancock pan la 5.30, si daca nu vom veni pan la ora aia, se duce singura acasa. Asa ca vrei nu vrei trebuia sa te duci la timp.

Asa ca ne-am dus noi sa vedem Field Museum, si teapa, Ajunul Craciunului, Muzeul Inchis, asa ca sa stiti pe viitor, in Ajun de la ora 18.00 si Craciunul, Chicago e un oras mort, nu ai nincaieri unde manca, poate doar Subway, dar eu urasc subway-ul. Si pentru ca era inchis am decis sa ne ducem acolo mai devreme, s-o luam pe Zara, si sa ne ducem la Navy Pier si sa sarbatorim Craciunul. Am ajuns acolo la 4.00. Am stat jos vreo juma de ora, ea nu era nincaieri. Asa ca am decis sa vorbim cu nenea Mexican de la Observator, cu care vorbisem cu o zi inainte si era destul de prietenos, poate ne da voie sa urcam sus – gratis, s-o luam pe Zara, zis si facut, vorbesc eu cu nenea, el ne da voie urcam sus s-o cautam, si scoateo de unde nu-i. Am intrebat-o si pe fata aia draguta care ne-a dat cafea daca nu a vazut-o. Zara disparuse. Pe de o parte imi faceam griji, pe de alta eram enervat pe ea. Am coborat de sus la 5. Ne-am impartit fiecare la o intrare in Hancock si patrulam sa o gasim epe Zara, si scoate-o de unde nu-i. Era parca scenariul din Singur Acasa 2. Am patrulat pan la 5.40, si am decis ca daca Zara e oaie ( a nu se lua ca ofensa, eu parafrazez doar Biblia), atuci de ce noi sa fim ciobeni, si am dat-o in numele Domnului si ne-am pornit spre Navy Pier, am ajuns acolo pe la 6.30. Tot inchis, noi nu prea mancasem ca credeam ca vom manca acolo si mancare sa vrei ca nu o puteai scoate Ne-am pierdut noi prin Mall-ul ala pustiu, insa marea surpriza, placuta, avea sa urmeze.

Cand sa ies din Navy Pier, mi-a parut sa vad o fata cunoscuta. Strig Ruxanda, zero emotii, strig inca o data si un pic ma apropii, cand vad ca ea ridica fata, pe jumate stupefiata, pe jumate total surprinsa, si zice Da… Ea era un cu prieten Japonez, care era al doilea japonez pe care il cunosteam fata in fata, si al doilea pe care il chema Shota. Shota aici trebuia sa fie nu stiu cum.

Eu super surprins, ca am intalnit din pura coincidenta o cunostinta MD, ce mica e lumea. Mey, mereu cuvintele lu Marinela Parlicov mi se adeveresc. „Lumea ii ashe de mititica, ca o inventat microscopul sa zica ca exista ceva mai mic ca ea” . Un pic mai schipatand, un pic mai bine am inceput sa vorbesc in limba ce-mi place, si sa-mi fie totuna ca ceilalti nu inteleg ce vorbesc. Stiu ca am vorbit multe cu Ruxanda, dar am uitat sa fac o poza cu ea, dar nu e nimic, recuperam la schimbul de carti.

Cand am ajuns seara acasa, Zara se comporta de parca nimic nu s-ar fi intamplat, dar arunca replici sarcastice. Era un vulcan ce la sigur avea sa erupa. Ea cica ne-a asteptat la Hancock de la 5 pan la 7. Nu stiu unde ea ne-a asteptat, dar chiar era imposibil sa nu fi o vazut, Credeti-ma, eu vad aproape totul cand trebuie sa vad.

Ziua a 5. Craciunul, si o plimbare de adio prin Chicago.

Ce regret eu l-a Craciunul de anul asta e ca m-am certat cu Zara, m-a provocat, eu nu am rezistat ca si asa eram super mad pe dansa, si m-am descarcat, s- descarcat si ea presupun, dupa aia, pan aproape de sfarsitul calatoriei, a fost pace, mai mult a semanat a un armistitiu. Dar toata povestea asta m-a asigurat ca nu mai vreau sa calatoresc cu Armeni Poate ca exagerez si fac stereotipuri, dar pan nu intalnesc armeni care sa-mi placa, ii voi considera pe toti de aceeasi mama, de-a lu mama lu Zara si Armani.

Dupa ce s-au calmat spiretele, am inpachetat, si ne-am dus la plimbare. Iarasi Milenium park, iarasi Caribou Cafe. Si o atmosfera de asta de promisiune. Ma simteam fix ca in ultima mea zi din Londra. Aveam intiparita promisiunea ca voi mai veni aici. Poate ca incercam doar sa ne amagim, atunci cand plecam de undeva, ca daca ne-am intoarce de fiecen data de unde am plecat, nu ne-ar ajunge o viata de om.

Mai sunt in Chicago multe locuri ce trebuie vazute, dar asta deja cred ca va fi alta istorie. Pan atunci multumesc ca ati ajuns pan la ultimul punct, si v-a sugerez sa vizitati Chicago. Pan cand cel mai frumos oras ce lam vazut. Si cu asta, m-a  luat vantul in orasul Vanturilor.

14 comentarii leave one →
  1. Victoria V. permalink
    Ianuarie 27, 2010 10:16

    Foarte tare mi-a placut articolul tau, Alex. In Chicago am intalnit si eu oameni care pur si simplu voiau sa ajute, sa faca o poza (daca te vedeau cu aparatul in mana) sa iti arate calea. Insa ce vi s-a intamplat voua chiar e suspicios si periculos.
    La Cocina – ha ha. Verry funny. Noi am mancat intr-o seara la „Buca.”
    Ruxandra – daca e R. Profir, ghici ce? Am intalnit-o in Kiev la aeroport. Si impreuna am venit cu trenul din md in ukr.🙂 Nu stiam, ne-am intalnit abia in Kiev.
    Caribou Cafe – it is really the best. Eu am descoperit asta in St. Paul, MN.
    Imi pare rau ca au fost oameni care sa-ti distruga din placerea calatoriei. . . cum ziceam : „natzii de tat felu…” (fara discriminare).

    • alex permalink*
      Ianuarie 27, 2010 18:18

      Pey, desigur i love oamenii din chicago:) exceptie facand Jamaica desigur:) asta comparand cu Miami sau New York:)

      Yes…Profir… care alta..eu multe Ruxande nu stiu:)))

      I love Caribou Cafe, i mis atmosfera de acolo

  2. IrinaKaiser permalink
    Ianuarie 28, 2010 18:29

    e bine tot ce se termina cu bine >:D<

    • alex permalink*
      Ianuarie 28, 2010 18:45

      btw///ghici cum se numeste o companie din fratza care produce hartie igienica?

  3. IrinaKaiser permalink
    Ianuarie 28, 2010 18:58

    hmmm am o idee, dar pana ce nu o scriu. mai bine caut.
    am dat de un site :)))) http://www.nobodys-perfect.com the virtual museum of toilet paper

    • alex permalink*
      Ianuarie 29, 2010 02:19

      Happy End:))) btw nais muzeu:)) treb de vizitat:))

  4. Viorica permalink
    Ianuarie 28, 2010 22:00

    Alex, mi-ai amintit de vizita mea si emotiile mele de cind am vazut si eu Chicago tot asa ca tine cind eram exchange student numa ca la high school nu university prin 1997, am fost si eu mai prin toate locurile de care ai pomenit mai putin Caribou cafe, of m-am indragostit si eu tare de orasul acesta cind l-am vazut.

    • alex permalink*
      Ianuarie 29, 2010 02:20

      eu vreau sa ma duc iar acolo, tare tare tare:) orashu e superb… and always in my heart:)

      iar tu ar treb sa vizitezi Caribou Cafe:) cafeaua e tare sweet

  5. Viorica permalink
    Ianuarie 29, 2010 21:18

    Stii acuma sint in Toronto (care are ceva asemanari cu Chicago) si am cautat aici daca este Caribou Cafe, dar nu, numai in SUA.

    • alex permalink*
      Ianuarie 29, 2010 23:09

      Poate vii si cautam impreuna:)

  6. Viorica permalink
    Ianuarie 30, 2010 00:03

    of Alex la mine s-a terminat virsta cind puteam sa ma pornesc pe drumuri asa cind vreu eu, acuma familie, cariera, totul trebuie planificat pe jumate de an inainte cel putin🙂

    • alex permalink*
      Ianuarie 30, 2010 02:52

      ehh te inteleg, de aia mereu profii mi zic, si din MD si din USA, ca calatoreste amu cand ai ocazia

  7. marryanna permalink
    Ianuarie 31, 2010 11:48

    pare rău de partea negativă, dar optez pt amintirile tale frumose, eşti bravo!

    • alex permalink*
      Ianuarie 31, 2010 20:58

      pey in orice lumina este un intuneric:) dar mintea noastra e ceva magnific, cu timpu totu transforma in sublim:)

Butterfly sharing is caring

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: