Skip to content

Film polonez…sau iar eu şi iar despre mine

Noiembrie 27, 2008
tags:

pet

Încep blogu meu cu sentimentul că mi s-a ridicat parul în cap, însă în sensul plăcut a lucrurilor, sentimentul de a te simţi special iar aceasta simţire se produce instantaneu. NU o poţi programa, nu o poţi comanda şi parerea mea e cînd ţi se întîmplă – să incerci s-o imortalizezi pe ceva alb, hîrtie, monitor sau orice ce poate fi citit după aia.

Am fost miercuri şi joi la Festivalul filmului polonez şi dacă sincer am rămas plăcut surprins de filme, mai ales de cel de miercuri – Piaţa Mîntuitorului. Un fel de întoarcere a mea în timp, spre începuturi, spre copilăria mea. Deja vu nu alta şi pur şi simplu nu am putut rămîne indiferent şi am comentat pe toata perioada filmului desigur că pînă la sfîrşit nervii unei doamne (rusoaice) nu au mai rezistat şi nu m-a rugat ci intr-un fel mi-a poruncit să mă închid. Noroc că aproape deja scria distribuţia şi nu mai aveam ce comenta.

Filmul. O drama socială. Ceva ce se întîmplă, cred eu peste tot în lume. NU vă voi descrie subiectu, cei ce l-au văzut e bine, ce nu l-au văzut dacă vor vrea ar putea să-l asimilleze din similarităţile ce vi le voi prezenta.

Pentru început vreau să subliniez că dorinţa de a muri , de a-ţi pune capăt zilelor o consider una din cele mai laşe. Pentru că aduce prin ea o rezolvare ce nu există, un refugiu în braţele celeia de care fugi. A înceta a fi din proprie decizie nu este o libertate, iar pentru că ceasul nu merge şi scoatem o roticică asta nu înseamnă că după aia va merge.

Vreau să multumesc mamei că nu a procedat ca actriţa principală şi că a avut tăria de caracter să treacă peste statutul de mamă singură cu doi copii, mamă căreia nimeni nu dădea nici o şansă, iar copii logic şi în mod firesc trebuiau să fie nişte rataţi sau mai ştiu eu ce. E un fapt de jos pălăria atunci cînd rezişti împotriva celor ce te apleacă ca apoi să priveşti de sus spre ei.

Ce am vrut să spun referitor la film. NU respect şi nu-i voi respecta niciodată pe cei ce-şi bat iubitele, soţiile sau orice fel de violenţa în cadrul relaţiilor. Eu ştiu că eu am fost martor nu o dată la scene de acest gen, pe cînd locuiam cu „prea bunul şi prea milostivul” nostru tată. Am încasat-o şi eu, recunosc şi am dat şi eu în el pe cînd aveam 6 ani pentru a încerca s-o scot pe mama din braţele lui. Ţin încă minte băţul ala cu care împingeam elicopterul a cărei elice se învîrtea în mers. Băţul, o lovitură şi deja se făcuse 2 beţe, adică de dori ori mai multe arme îndreptate spre mine. Încă ţin minte seara cînd pur si simplu s-a dezlanţuit şi a batut-o straşnic pe mama. A fost o zi tristă însă a fost şi un nou început. Cred că asta a fost picătura ce i-a dat mamei curaj. Curajul de a-şi băga piciorul în căsnicie chiar dacă toţi împrejur spuneau că cum poţi face asta tu, să rămîi fără bărbat, că cică e rău, e bun e tatăl copiilor tăi. NU i-a ascultat, şi chiar o respect foarte mult pentru asta.

O situaţie de criză. Cîţi dintre noi chiar a trecut prin vreo una. Situaţii în care opţiuni sunt o sumedenie însă care niciuna practic nu dă o rezolvare. Putea să-şi bage piciorul în noi şi să plece şi să nu mai vină. Putea să facă ca şi protagonista filmului. Să n scoată la o zi de vis, cu de toate, iar spre sfîrşit să ne dea pilule iar ea la rîndul să să-şi taie venele, să ne protejeze într-un fel de lumea asta crudă- Însă nici asta nu a făcut-o a luptat pentru noi. Şi sper că nu a fost o luptă deşartă.

Ce am ami vrut să spun urăsc momentele de masochism al femeilor. Bărbaţii, soţii le bat apoi tot ele se înjosec şi-şi cer scuze.

Aveam eu o vorbă, că după 20 de bătăi femeilor deja le place să fie bătute că altfel cum ar explica că nu îi lasă în numele Domnului. O femeie mereu găseşte puterea de a se descurca. Am observat asta însă puţine vor să creadă asta. Cer protecţie atunci cînd ele sunt în putere să ofere protecţie şi îmi pare anormal.

Soţul înseală soţia, se întîmplă şi nici eu nu pot spune că voi fi un soţ exemplar, voi încerca totuşi însă situaţii sunt nenumărate aşa că nu vreau să spun ceva ca apoi să fie considerat sperjur. Ok, o înseală şi tot ea e cea ce se umileşte. Pentru ce oameni?

Mă puteţi acuza că încă sunt copil şi nu am cunoscut viaţa. Nu ştiu. Vorbeam zilele trecute şi spuneam că atunci cînd situaţia e disperată recurgi la orice fel de ajutor aşa că orice credinţă ce îţi intinde o mînă de ajutor va fi considerată cea adevărată. Pentru că încerci să răsplăteşti speranţa acordată prin credinţă. Nu spu că nu ar fi corect şi că nu ar fi convinsi însă sunt absolut sigur că nu te poţi bate cu pumnul în cept (vorba lu Cassa LOcco) şi să spui că vei acţiona anume aşa că nu îţi vei schimba niciodată credinţa şi că asta ţi-ar da vreun drept săi judeţi pe cei ce au făcut-o. Oricine, repet oricine e capabil să facă orice, bine sau rău, excelent sau nesatisfăcător.

Să admitem că sunt copil, aşa că nu înţeleg lumea celor mari. Şi-mi pare mai ciudată ca oricare alta.

Mereu am spus că e inutil a încerca să schimbi lumea, ea niciodată nu se va schimba însă schimbîndu-te pe tine, lumea din jur se schimbă. Anume percepţiile, concepţiile, scara de valori. Uneori ascult năzuinţele măreţe, că trebuie să facem asta , că trebuie să facem cealaltă. Tinerii cred că pot aduce schimbarea. Schimbarea nu vine prin schimbare ci prin transformare. De cele mai multe ori, după lungi lupte renunţăm la idealurile noastre, şi dacă o dată eram sigur că putem aduce luna mai aproape de pămînt, vine o perioadă cînd nu că vrei s-o acoperi, însă îţi doreşti să nu fi existat vreodată.

Revin la familie. Urăsc, pur şi simplu urăsc cînd parinţii îşi revarsă nervii, discomforturile pe copii, e la fel cum uneori ne descărcam pe ce avem în mînă, telefon mobil, telecomandă, unii recurg la vase, televizoare, deja ţine de imaginaţie.

Am trăit filmul respectiv, pentru că e o bucatp din ceea ce sunt şi ceea ce m-a clădit. Observ mai bine zis îl observ pe Vlaicu (coleg de grupă), cum vorbeşte de tatăl său, cu atîta ardoare , cu atîta determinare şi o încredere oarbă în ceea ce spune şi ceea ce gîndeşte tatăl său. Sunt momente cînd chiar ma-ş fi dorit să fiu Vlaicu şi să simt acest sentiment. De mîndrie „tăţească”. şi în acelaşi timp sper eu şi vreau şi arde dorinţa în mine să fiu un tată bun, deşi nu am copii şi nu ştiu cînd voi avea. Observînd unde clachează ceilalţi vreau să schimb ceva, şi ar recurg la schimbare. Acuş voi rosti ceea ce oricare părinte rosteşte. Vreau să ofer copilului meu ceea ce n-am avut eu. Nu ştiu, nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi avut un tată ca a lui Vlaicu, chiar nu ştiu şi totuşi nu vreau să-mi imaginez. Dar ştiu şi cred cu certitudine că decizia mamei a fost cea mai corectă, şi că mai bine fără un tată ce ar fi putut avea influenţe negative asupra ta. Se mai spune că nu ne putem alege părinţii, e corect însă sincer cred că te poţi lipsi de unii din ei. Nu-mi urăsc tatăl, nici măcar milă nu simt pentru el dar ştiu că nu merită onoare de a mă numi fiu, pe de altă parte cred că demult a înteles-o şi de aia nici nu mă recunoaşte cînd mă vede, deci şîngele totuşi apă se face.

Aveam o frică mortală să merg la volan, însă forţa motrică, forţa ce m-a determinat să lupt pînă la urmă cu toate temerile mele, a fost povestirea unei prietene cum tatăl ei mereu vine şi o ia cu maşina şi că-i aduce mereu un sandwich şi ceai, iar ea se află şi se simte atît de în sigutanţă. Vreau să pot oferi siguranţa asta.

Cît mam uitat la film aveam pe buze cuvîntul ” LASHARA” şi din perspectivă a soţului şi din perspectivă a soţiei. Totuşi mă minunam de forţa mamei, forţă pe care o ştiam însă niciodată nu am şimţit-o.

Mai urăsc cînd se încearcă a manipula cu plînsul. uff, urăsc urăsc urăsc, pentru că ştii înteţegi că e manipulare şi tot te laşi manipulat pentru că ştii că dacă nu o faci răneşti pe alţii.

Eram revoltat, eram total supus filmului pentru că ştiu că oricît de mult nu aş fi rostit cuvîntul cu L… asta nimic nu ar fi schimbat. Şi că tot ce am trăit, viaţa de la tară, viaţa cu bunelul departe de mamă, reîntoarcerea , tot e parte din scenariul vieţii mele, pot să mă revolt ca pînă la urmă să înţeleg că revolta înseamnă acceptare.

Nu ştiu dacă aţi aflat ceva nou, sau v-am pus pe gînduri sau încercaţi să mă înjuraţi acum (dacă ceva cu mare plăcere citesc „înjurăturile voastre” din comentarii, uneori am o satisfacţie deosebită că am blogul asta, pentru că observ lucruri ce nu le-am mai observat şi mă ajută în felul de a sintetiza lucrurile şi de a le îmbunătăţi.

Tot ce nu am fost şi tot ce vrem să fim este ceea ce vom fi mereu!!!!

Multumesc pentru lectură, mă înclin, voie bună (vorba lui Andi Moisescu).

6 comentarii leave one →
  1. Morphina permalink
    Noiembrie 28, 2008 22:13

    cred ca multi dintre noi ne gasim in acest film,mam regasit si eu in citeva clipe in amintirea vietii mele fara tata prin preajma,nici nu stiu si nici nu pot spune daca era mai bine sau mai rau cu el ,pentru ca nu lam cunoscut niciodata ,dar cred ca circumstantele actuale sunt cele mai bune si cele mai mari sanse pentru mine…….

  2. nitza permalink
    Decembrie 1, 2008 09:00

    salut:)in sfarsit it pot scrie!m-ai cam lovit drept in inima, chestia cu schimbarea e un proces, mi-a luat cam mult timp sa inteleg asta, tii, eu am luptat mut cu propria-mi constiinta recent, mi-a fost greu de tot sa inteleg ce imi doresc si cine vreau sa fiu, cred ca ma durea si inca ma doare faptul ca nu ma simt un „colac de salvare”, cum o zicea domn’nicu odata, ironizandu-mi numele , nu simteam ca as fi eu cea care poate face o schimbare, si apoi m-a lovit in fata dintr-odata -fata draga, poate tu nu esti pe drumul cel bun, stiu ca nu eram si inca nu sunt sigura ca am gasit drumul cel bun, dar ai mare dreptate, schimbarea nu vine dintr-o data, cum imi placea mi sa cred, si acum cand inteleg asta, ma simt mul mai bine, sau cel putin, nu atat de dezorientata…si daca tot ai adus vorba de vara trecuta, tu ai fost un fel de descoperire mare pentru mine,eram asa un pic amorezata de felul tau de a fi, aveam 15, si am vorbit cu tine despre chestii care ma dureau si care ma ardeau, m-ai ajutat mult si acum m-ai ajutat din nou, in seara asta chiar eram cu moralul cam la pamant si citindu-ti articolul, m-am cam trezit din somnul cel de moarte..take care:)

  3. Decembrie 8, 2008 12:49

    da unde a disparut ALex?sau e perioada sesiunilor…oricum..miss u nd ur „articles” :*

  4. Septembrie 16, 2011 16:46

    am citit postarea asta acum vre-o 2 ore, eram la scoala, being bored, „ia sa citesc ceva” si am vrut neaparat sa comentez ceva despre subiectu asta. sorry daca dau un pic pe langa cu presupunerile/comentariile/whatever, nu mai tin minte exact ce ai scris, pentru ca totusi pe fundal rasuna vocea unui prof cand citeam, iar la moment nu mai vreau sa citesc. nu stiu de ce.
    in fine, voiam sa spun ca urasc, da am ajuns la o ura de-aia cronica si adanca, oamenii care au ceva probleme in familie si cand de ex, facem o dezbatere pe tema asta intr-o companie mai mare, aud comentarii gen „am probleme acasa, nu pot sa va spun ce, n-o sa ma intelegeti, nu stiti ce-i aia”. la dracu, nu mai pomeni de asta daca nu esti in stare sa povestesti. (bine, fac si eu uneori asa ceva, daaaaaaar… nu in companii mari si de obicei pana la urma spun ce am de spus). dar tu esti bravo ca ai… nu stiu, te-ai deschis, ai povestit, si inca intr-un loc unde poate sa intre oricine, despre chestiile astea despre familie n stuff.
    fara tata – i know how it feels, dar am fost norocoasa ca n-am asistat la batai si violentsa, de fapt nici nu mi-am cunoscut prea bine tatal. gen… vazut de vreo 3-4 ori in toata viata, si atunci pe putin timp.
    si da, eu inca ma simt weird cand atunci cand se completeaza tot felul de formulare, ridic mana la „cine din voi are parintii divortati?”, dar eh, i`ll get over it.

    si asa, ca de sfarsit.. uite-un cantec frumos.

    si da, nu ma intreba de ce comentez blogurile necunoscutilor, cu detalii asa de personale inca, i have no effin idea. am simtit nevoia sa fac asta, ma face sa ma simt mai open-minded si mai… nu stiu, altfel.

    • Septembrie 16, 2011 17:42

      uneori e mai simplu să spunem ce avem pe suflet la oameni necunoscuți

Trackbacks

  1. Festivalul Fimului Polonez « VOXPUBLIKA | Platforma de comentarii, bloguri si analize a Publika.md

Butterfly sharing is caring

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: